Zidul maratonistului

Textul episodului

Bine ați venit la Herba Barona, magazin de suplimente alimentare din Paris. Fiecare episod spune o poveste pe care o cunoaștem prost, iar dumneavoastră plecați cu un lucru de reținut. Astăzi, continuarea seriei noastre despre mitocondrii: sportul. Și o poveste pe care o știu toți alergătorii.

Kilometrul treizeci

Toți maratoniștii îl cunosc. Apare pe la kilometrul treizeci. I se spune «zidul».

Un alergător care mergea bine, pas regulat, mintea limpede, și dintr-odată, în câteva sute de metri, picioarele se transformă în beton, creierul intră în ceață, fiecare pas devine o negociere. Nu este oboseală obișnuită. Este o pană. O pană de combustibil.

Și ca să înțelegem ce se întâmplă, trebuie să coborâm în mușchi, până la centralele energetice ale celulei: mitocondriile.

Două combustibile

Un mușchi care lucrează este un consumator de ATP, moneda energetică a corpului. Când mișcați brațul, cheltuiți miliarde de molecule de ATP. Iar ATP-ul nu se stochează: trebuie fabricat continuu, chiar în momentul în care este cheltuit. Mitocondriile se ocupă de asta, cu două combustibile principale: zahărul, rapid dar limitat — și grăsimea, rezervă imensă, dar mai lentă la ars.

Zidul maratonistului este momentul în care rezervele de zahăr se epuizează și corpul trebuie să treacă pe grăsime. La alergătorul prost pregătit, trecerea se face greu. La alergătorul antrenat, se face lin. Diferența dintre cei doi? În mare parte… numărul și calitatea mitocondriilor lor.

Biogeneza mitocondrială

Pentru că ăsta este secretul cel mai bine păzit al andurantei: antrenamentul nu doar musculează. Își împinge celulele musculare să construiască noi mitocondrii. Fenomenul are un nume superb: biogeneza mitocondrială. Literalmente, nașterea de noi centrale. Fiecare ieșire ceva mai lungă, fiecare ședință în care sunteți ușor cu respirația tăiată dar capabil să țineți, trimite același mesaj mușchilor dumneavoastră: «Ne lipsesc centralele. Construiți.» Și mușchiul se supune. Un atlet de anduranță poate avea, în aceleași fibre musculare, o densitate de mitocondrii mult superioară celei a unei persoane sedentare.

De asta suferă un începător acolo unde un obișnuit se plimbă. Nu este o chestiune de voință. Unul merge cu o centrală de sat, celălalt cu un parc național de producție.

În ambele sensuri

Și invers este la fel de adevărat. Inactivitatea topește acest parc. Câteva săptămâni de oprire completă, și centralele se demontează — corpul nu păstrează ce nu servește. Vestea bună este că ușa se deschide în ambele sensuri, la orice vârstă: mersul alert, bicicleta, înotul, urcatul scărilor… tot ce vă taie puțin respirația, în mod regulat, repornește șantierul.

În fond, sportul de anduranță este poate singura activitate omenească în care se construiește, literalmente, energie pentru mai târziu.

Zidul de la kilometrul treizeci, el, nu s-a clintit. Dar cu cât parcul dumneavoastră de centrale este mai mare… cu atât zidul se îndepărtează.

Acesta a fost un episod din podcastul Herba Barona, înregistrat la Paris. Pe curând.