Acasă › Podcast › Marinarii, lămâia și cei 42 de ani de întârziere
Marinarii, lămâia și cei 42 de ani de întârziere
Episod în limba franceză. Textul integral poate fi citit mai jos în română.

Textul episodului
În 1740, o escadră britanică părăsește Anglia pentru a face înconjurul lumii. Aproape două mii de oameni la bord. Când comodorul George Anson se întoarce, aproape patru ani mai târziu, mai mult de jumătate dintre marinarii săi sunt morți. Nu sub ghiulelele dușmane. Marea majoritate a fost răpusă de un rău pe care toți marinarii îl tem: scorbutul.
Scorbutul este coșmarul lungilor traversări. După câteva săptămâni fără fructe și legume proaspete, se instalează oboseala. Gingiile se umflă și sângerează. Dinții se clatină. Cicatrici vechi, închise de ani de zile, se redeschid. Timp de secole, acest rău face ravagii în toate marinele lumii.
Experimentul de pe Salisbury
La 20 mai 1747, la bordul navei HMS Salisbury, un chirurg de marină scoțian, James Lind, încearcă ceva nou. Alege doisprezece marinari atinși de scorbut, cât mai asemănători cu putință. Același pat, aceeași hrană de bază. Și îi împarte în șase perechi, cu șase remedii diferite.

O pereche primește cidru. Alta, un elixir pe bază de acid sulfuric. A treia, oțet. A patra, apă de mare. A cincea, o pastă de condimente. Iar ultima, două portocale și o lămâie pe zi.
Rezultatul este spectaculos. După numai șase zile, unul dintre cei doi consumatori de citrice este declarat apt de serviciu. Al doilea se reface atât de bine, încât este însărcinat să-i supravegheze pe ceilalți bolnavi. Și asta deși fructele s-au terminat după șase zile. Este unul dintre primele experimente comparative din istoria medicinei.
O dovadă care doarme
În 1753, Lind publică marele său Tratat despre scorbut. Și atunci? Aproape nu se întâmplă nimic. Zeci de ani, marina continuă să piardă oameni. Cum a putut o dovadă atât de clară să doarmă atât de mult?
În primul rând, Lind însuși nu este clar. În tratatul său, citricele se pierd printre alte piste: aerul umed, digestia proastă, lipsa de mișcare. Propune și să se păstreze sucul concentrându-l îndelung la foc. Se știe astăzi că vitamina C rezistă prost la căldură și la aer.
Apoi, concurența este dură. Alte remedii își au susținătorii: varza murată, mustul de malț, oțetul. Lămâile sunt scumpe și se strică repede. Și mai ales, nimeni nu știe de ce funcționează. Vitaminele vor fi descoperite abia peste mai bine de un secol. Fără o explicație, o idee bună seamănă cu o superstiție printre altele.
Patruzeci și doi de ani mai târziu
Este nevoie de un om încăpățânat: Gilbert Blane, medicul flotei. El insistă, argumentează, nu se lasă. În 1795, la un an după moartea lui Lind, Amiralitatea ordonă în sfârșit o rație zilnică de suc de lămâie pe navele sale. Patruzeci și doi de ani după publicarea tratatului. Patruzeci și opt după experimentul de pe Salisbury. În câțiva ani, scorbutul devine rar în Royal Navy.
Povestea are chiar și un epilog ironic. Mai târziu, marina înlocuiește lămâile mediteraneene cu lămâi verzi din Antile, mai sărace în vitamina C. Scorbutul reapare în anumite expediții. De aici vine porecla marinarilor englezi: „limeys”.

Va trebui să se aștepte până în 1932 pentru ca vitamina C să fie, în sfârșit, identificată. Astăzi se știe că ea contribuie la funcționarea normală a sistemului imunitar și la formarea normală a colagenului. La Herba Barona, la Paris, o regăsim pe multe etichete, departe de cala umedă a secolului al XVIII-lea.
Patruzeci și doi de ani. Timpul de care este nevoie, uneori, între o dovadă și un obicei. Povestea lămâii nu este cea a unei descoperiri. Este cea a unei evidențe în care ne-a luat o jumătate de secol să credem.