Acasă › Podcast › Orezul alb care îmbolnăvea
Orezul alb care îmbolnăvea
Episod în limba franceză. Textul integral poate fi citit mai jos în română.

Textul episodului
Sfârșitul secolului al XIX-lea, pe insula Java, în ceea ce se numea atunci Indiile Olandeze. În cazărmi, în spitale, în închisori, bărbați se prăbușesc. Picioarele li se amorțesc, apoi refuză să-i mai poarte. Inima o ia razna. Medicii cunosc de multă vreme această suferință. Are un nume ciudat: beriberi.
Se spune că termenul ar veni dintr-o limbă din Asia de Sud și ar însemna „nu pot, nu pot”. Originea este disputată. Dar spune bine ce disperare simțeau cei loviți de boală.
Batavia, în căutarea unui microb
În 1886, Țările de Jos trimit o misiune medicală la Java. Printre membrii ei, un tânăr medic militar, Christiaan Eijkman. Suntem în epoca lui Pasteur: fiecare boală trebuie să aibă microbul ei. Eijkman rămâne pe loc pentru a conduce un mic laborator la Batavia, actuala Jakarta. Misiunea lui: să găsească germenele beriberiului.
Pentru experimentele sale, crește găini. Și pe la 1890, lovitură de teatru: găinile se îmbolnăvesc. Se clatină, își pierd echilibrul, prezintă o paralizie care seamănă mult cu beriberiul. Pentru un vânător de microbi, este un noroc. Poate că a pus, în sfârșit, mâna pe germene.
Ancheta duce la bucătărie
Dar câteva luni mai târziu, fără ca cineva să fi făcut ceva, găinile își revin. Toate. Eijkman face ancheta, iar ea îl duce… la bucătărie. Luni de zile, găinile sale fuseseră hrănite cu resturile de orez fiert de la spitalul militar. Orez alb, lustruit, scos din înveliș. Apoi un nou bucătar a refuzat ca orezul armatei să hrănească găini „civile”. Li s-a dat orez nelustruit, încă învelit în pelicula lui. Și și-au revenit.

Eijkman verifică. Orez alb: găinile se îmbolnăvesc. Orez integral: își revin. Dovada este acolo, sub ochii lui. Totuși, din ea trage mai întâi concluzia greșită. Își imaginează că orezul alb conține o otravă și că învelișul ascunde antidotul.
Succesorul său, Gerrit Grijns, este cel care răstoarnă perspectiva în 1901. Orezul alb nu aduce ceva rău. Îi lipsește ceva indispensabil. Ideea pare simplă astăzi. Pe vremea aceea este revoluționară: te poți îmbolnăvi nu din cauza a ceea ce mănânci, ci din cauza a ceea ce lipsește din farfurie.
Cuvântul „vitamină”
În 1912, la Londra, un biochimist de origine poloneză, Casimir Funk, încearcă să izoleze această substanță misterioasă din tărâțele de orez. Propune un cuvânt pentru acești factori vitali: „vitamină”, de la „amină a vieții”. Cuvântul va face înconjurul lumii. În 1929, Eijkman primește premiul Nobel pentru medicină. Iar în 1936, americanul Robert Williams reușește să sintetizeze substanța: tiamina, vitamina noastră B1.

Iată paradoxul acestei povești. Progresul inventase mașini de lustruit orezul, ca să-l facă alb, strălucitor, mai ușor de păstrat. Iar ceea ce se arunca, acel înveliș brun subțire, conținea tocmai esențialul. Primul „supliment” din istorie era deșeul orezului.
Astăzi, tiamina este cunoscută pentru că contribuie la un metabolism energetic normal, la funcționarea normală a sistemului nervos și la o funcție cardiacă normală. O găsim în cerealele integrale, în leguminoase, în carnea de porc. La Herba Barona, la Paris, o regăsim pe multe etichete, adesea în compania surorilor sale din grupul B.
Orezul alb era perfect. Alb, strălucitor și aproape gol. A fost nevoie de niște găini și de un bucătar încăpățânat ca să ne amintim un adevăr foarte simplu: cel mai prețios lucru se ascunde uneori în ceea ce se îndepărtează.