Acasă › Podcast › Soarele la sticlă
Soarele la sticlă
Episod în limba franceză. Textul integral poate fi citit mai jos în română.

Textul episodului
Londra, la începutul secolului al XX-lea. Fumul de cărbune înnegrește fațadele, cerul rămâne cenușiu săptămâni întregi, iar pe străduțele înghesuite ale cartierelor muncitorești soarele abia atinge pavajul. Priviți copiii care se joacă acolo. Mulți au picioarele arcuite. Spatele cocoșat. Încheieturile groase. În toată Europa, există un nume pentru asta: boala englezească.
Trei secole de enigmă
Numele savant este rahitismul. Oasele copilului rămân moi și se deformează sub propria greutate. Boala nu este nouă: în 1645, un student englez la medicină, Daniel Whistler, îi consacră deja teza sa, despre „o boală a copiilor englezi pe care poporul o numește rickets”. Timp de aproape trei secole, nimeni nu înțelege de unde vine.
Un prim indiciu apare în 1890. Un medic misionar britanic, Theobald Palm, face o observație supărătoare. În țările sărace, dar însorite, rahitismul este rar. În orașele industriale britanice, afumate, este peste tot. Concluzia lui încape într-un cuvânt: soarele. Aproape nimeni nu-l ascultă.
Soarele contra farfuriei
Trebuie așteptat sfârșitul Primului Război Mondial. În 1919, la Berlin, un pediatru, Kurt Huldschinsky, așază copii rahitici sub o lampă cu vapori de mercur, care emite ultraviolete. Pe radiografii, săptămână după săptămână, oasele se recalcifică. Lumina, singură, face ceea ce nimic altceva nu făcea.

În același an, în Marea Britanie, Edward Mellanby face un experiment cu totul diferit. Ține câini în casă, hrăniți mai ales cu ovăz. Aceștia fac rahitism. Le dă ulei de ficat de cod, vechiul leac cu miros groaznic: rahitismul nu se instalează. Pentru el e limpede, cheia se află în farfurie. Și se gândește la vitamina A, deja cunoscută.
Iată deci două tabere față în față. De o parte, cei ai soarelui. De cealaltă, cei ai alimentației. Amândouă au dovezi. Și niciuna nu înțelege dovezile celeilalte.
În 1922, în Statele Unite, Elmer McCollum tranșează o parte a dezbaterii. Distruge vitamina A conținută în uleiul de ficat de cod. Uleiul își păstrează totuși tot efectul împotriva rahitismului. Deci mai este altceva în el. A patra vitamină. I se spune, pur și simplu, vitamina D.
Ambele tabere aveau dreptate
Apoi, în 1924, două laboratoare americane, cel al lui Harry Steenbock și cel al lui Alfred Hess, arată că, expunând alimentele la ultraviolete, le dai aceeași putere. Puzzle-ul se închide în sfârșit. Ambele tabere aveau dreptate. Sub soare, pielea fabrică vitamina D. Iar ficatul de cod o depozitează. Uleiul era, la propriu, soare la sticlă.

La Londra se trece la lucrări practice. La mijlocul anilor 1920 se deschid clinici de „lumină artificială”. Copii în pantaloni scurți, cu ochelari negri mici pe nas, se așază în cerc în jurul unor lămpi mari cu arc de carbon, de trei ori pe săptămână. Soarele pe rețetă, distribuit de asistente medicale.
Astăzi, vitamina D își păstrează aceeași dublă origine: pielea sub soare și câteva alimente, precum peștii grași. Contribuie la menținerea unor oase normale și la absorbția normală a calciului. Iar sub cerul parizian, o bună parte din an, soarele este prea jos pentru ca pielea să fabrice mult. În magazinul nostru de la Paris, când o prezentăm, ne place să povestim de unde vine: dintr-un cer cenușiu de la Londra și dintr-o lampă cu arc.
Soarele la sticlă nu este o formulă de publicitar. Este ceea ce au căutat medicii aproape trei secole: să închidă o rază de lumină într-o lingură.